Capitolul 10

Am iesit din apartament fără o ţintă anume, îmi doream doar să merg fără să gândesc, fără să simt. Aerul rece al nopţii îmi invada plămânii şi respiram de parcă urma să intru în vid. Am început să alerg şi am realizat după câteva sute de metri că mi-am amintit de clubul de carte. Nenorocitul de club de carte unde nu mă lăsa să merg. “Te-ai plictisi, suntem doar câteva fete şi două trei bătrânele de la azil. Alegem o carte, o citim şi apoi o discutăm. Nu e mare lucru, ne strângem în Cartierul Latin, una dintre fete are un apartament pe Rue Noir”.

Clubul cărţii pe naiba! În afară de faptul că se numea “Livre des péchés” (Cartea păcatelor) locul acela n-avea nimic în comun cu un club de carte. Uşa de la intrare avea un bec roşu deasupra şi era plină de afişe cu DJ-i anonimi şi învitaţii la diferite petreceri cu caracter sexual. Americanii le zic “key parties“, dar frencezilor nu le pasă atât timp cât implică droguri, sex şi negarea realitaţii de căcat în care traiesc.

Am intrat în sala principală. Căldura, fumul de ţigară şi luminile roşii aminteau de acel minunat loc în cercuri din scrierile lui Dante. Pe scena era un muşuroi de fete bete, iar între melodii căte una dintre ele ieşea de pe ring împleticindu-se în braţele unu “cavaler” binevoitor care aştepta împreună cu ceilalţi şacali pe margine. El urma să fie foarte norocos, ea urma să aibe o migrena, multe regrete şi cine ştie ce boală. C’est la vie!

M-am aşezat la bar şi am cerut ceva tare, foarte tare. După ziua pe care o avusesem niciun barman din lume n-ar fi putut să ma surprindă. Nu mi-am pus mari speranţe că voi afla ceva, iar după vreo trei shot-uri nu mă mai înteresa. Barmanul, care era o ea, îmi turna cu voioşie şi avea grija, aşa cum fusese înstruită, să ţopăie şi să se aplece cât mai mult.

- Auzi, ştii cumva un loc mai retras unde aş putea să citesc o carte bună?
- …

Am pus întrebarea fără să aştept un răspuns şi am primit o privire şocată şi suspicioasă în acelaşi timp. Ce dracu’?!

- Ăăăm, da, ăăă sigur, nu ştiam că avem pe cineva nou. Poftiţi pe aici.

M-a condus pe un culoar îngust care mirosea var umed şi care era luminat de aceleaşi becuri roşii. Când am ajuns la uşa din capăt mi-a făcut semn să întru şi s-a retras zâmbind. Ei bine, în camera aceea nu era Aprilia, dar cu siguranţă era cineva.

Monique!? (Atât am reuşit să zic până la lovitura pe care am primit-o în ceafă. Totul s-a făcut negru, iar dimineaţă eram într-o staţie de autobuz cu un “post-it” pe care scria “Nu te mai întoarce” lipit pe piept.

(Va urma…) Toate capitolele: AICI